Andrei Jecza: I would like to come back to you with a number of questions regarding this world of ours – which you surely view through other eyes than mine, or than other artists’. I would like you to tell me what your predominant feeling, or feelings, have been in this period. What gives you the greatest pleasure? What have you been missing? Does it inspire you, and if so, how? I think it must be an interesting time to make a photographic record of, given not only the uncertainty but also the atmosphere of clear-unclear, rumour-reality… Sometimes I have the impression I am in an absurdist film… Do you have this feeling too? What plans do you have for the future?

We are working together on a book. Could this project too be a kind of gauge of normality? Do you feel the need to do something new? The nature of the appetite for art may itself be changing… for an artist who has chosen photography as their preferred medium of expression, I think this offers a tremendous opportunity.

À propos of a very recent discussion of ours about Mail Art, could right now be the opportune moment to start this ball rolling?

Your exercises in “aloneness”, that series of self-portraits in the studio, were done at a time when aloneness was a creative resource. Now, when it has become a daily reality, how do you see it emerging in the art you are doing? I wonder if you feel the same degree of involvement.

Iosif Kiraly: I feel this is an extremely interesting and stimulating period for people carrying out research in all fields, including for artists. For my part, I am not sure that I understand what’s happening very well, but I have an intuitive sense that I (like all of us) am witnessing something major that will change the paradigm of how the world was functioning as it had come to function in the first two decades of the twenty-first century.

The experience of these two months has been strengthening my sense of having seemingly lived several lives that while possessing a degree of continuity are quite different from one another, with some situations, characters and emotions recurring in different contexts and guises:

> In the first place the communist period, up to December 1989, which now seems like something from a different epoch, but the experience it gave me has since helped me to compare, analyse and understand, in a far more nuanced way, particular situations and events I have been through since then;

> The 1990s, wild and without clear rules, in which it seemed that anything was possible and in which, exactly like a child, I began to discover the big wide world, travel abroad, and experience contemporary art directly and at the highest level;

> Then, at the end of that period, the Internet came into my life. Initially I regarded it as something mainly useful for correspondence, but it was very soon to become part of my day-to-day life, as I became part of a network with a code of its own that I gradually and almost without realising it came to agree with and adapted to. Today it is hard or even impossible for me to imagine how I managed to live only offline (as earlier generations lived without electricity, piped water, fridges and so on). In parallel with my immersion in this “sea of information” I also entered the universe of digital photography, which radically changed the way I worked and how I related to photographic images and to the image in general.

AJ: Do you feel that the world around us is changing? How do you think the art world will change?

IK: I had been preparing myself to experience yet another new era, that of AI (artificial intelligence), that people have recently been increasingly saying will alter our lives once again and do so more profoundly and more swiftly than the Internet did. Looking around carefully, both directly at what is happening and also at what can be seen in the mass media, I am tempted to believe that we are already there, and that for starters the immediate future will be known as the post-coronavirus age, in which drones and all kinds of creatures/robots patrol around (they already are) warning you to wear a mask, to avoid crowded places, and not to form groups larger than x people, while the (smart!)phone in your pocket, for its part, keeps sending you messages telling you not to go out at certain times of day, to avoid certain areas, and not to look at certain sites, all for your own good, of course…

This is only the superficial and visible part, not involving any very great efforts, but the implications will be extremely far-reaching, some of them undoubtedly good, but others dangerous; for that reason I believe that we as citizens need to be very aware of all these changes and that we must unite to defend our rights whenever there is a danger of their being infringed.

Until recently I believed that the most important event I had witnessed and participated in had been the Romanian Revolution of 1989. An event that lasted several days or weeks (it depends how you measure it) and that changed a country’s system of values and priorities and the lives/fates of its inhabitants.

Now I believe that we are experiencing a revolution of global magnitude. I am certain that for decades to come we will be watching films and reading books and articles about what has been happening (more visibly or less visibly) during these months. Even if there are other such pandemics (and indeed there have been far more serious ones in the past), this one will still be the first to have had so great a mediatic and economic impact.

As with the Romanian Revolution, which has gone down in history as the first televised revolution, and about which all kinds of things have been and will continue to be said, I can imagine that after a few years or decades there will be books or documentaries with titles like “The Greatest Manipulation in the History of Humanity” or something similar. I am not a believer in conspiracy theories, which regard people as being mere puppets dancing to the tune of invisible forces of evil. I believe rather in the power of every individual to change history to a certain extent. Nevertheless, as in the case of the Romanian Revolution and of the various economic crises, there are many “forces” (individuals, groups, organisations, parties, corporations, etc.) that try to profit from them and to obtain advantages of one kind or another by fishing in the troubled waters of history.

I cannot tell what good – and bad – consequences of this period will remain part of life after it is over. A greater degree of concern with hygiene, all over the world, would surely be something beneficial. However, I think it would be a mistake for this to be taken to obsessive extremes, with children and adolescents being given the idea that physical contact with their classmates and friends could be dangerous. We already have the worrying phenomenon, described in education and psychology books and articles, of these young people born into the digital age (networkers, YouTubers, Instagrammers) preferring online relationships as more congenial (communication via text speak and emoticons is easier to get the hang of than the effort involved in carrying on a discussion using whole sentences, with its face-to-face reinforcement of gestures and facial expressions designed to emphasise or nuance the ideas being conveyed.

While opting for online may be officially approved as “safer”, in the medium and longer term it will justify and encourage self-isolation, something potentially fatal for a society.

Speaking personally, I too, like everyone else, have been affected and at times depressed and unsettled, but I think the fact that I had a very large number of unfinished projects waiting for me to have time to devote myself to them has meant that I have come through this period relatively painlessly. The fact that I have been able to spend more time with my family over these months has also helped. In a way, it has been a positive slowing-down, because in recent years I have begun to have the feeling that I was on a merry-go-round that was spinning ever faster and that I couldn’t make it stop.

On the other hand, many tasks have become more greedy of time when carried out online than they were when they were taking place in the normal way in physical space. For many years I have been used to portioning out my time and energy between a variety of activities taking place almost at the same time but in a number of different contexts. My artistic work itself, with which (and I feel honoured that it should be so) I am usually identified, sadly fills only a very small percentage of my time (I am talking about creative work per se, not of the planning and mounting of exhibitions). I would like to devote much more time to it and keep hoping that that time will come.

But this should not be taken as a complaint, since I also enjoy the other activities in which I am involved. Of course, the creative process continues to run, constantly scanning and interrogating reality, even when I am doing something else (like a program that scans the hard drive and information in a computer while the user is writing something or processing images on the same machine). Teaching-related activities are what take up most of my time. I work full-time at UNARTE (University of Arts Bucharest), where I teach a final year course plus courses for the first and second year of the Master’s programme (in both of which I have students from the whole University and not just from the Photography and Dynamic Image department). I am also project coordinator for a number of students in the first and second years of the Photography and Dynamic Image Master’s programme. In addition, still at UNARTE, I supervise doctoral studies. Besides this, I teach a course for a Master’s programme in Visual Studies at the Political Sciences Faculty of SNSPA and supervise a number of Master’s students there.

I also run short courses (workshops), deliver lectures, and coordinate a variety of research projects; these too involve students, as well as teachers and specialists both from within the school and from outside. And so on. The transition to working online has meant that all this takes me several times as long as it did before, because everything has to be much better planned and uploaded on to various online platforms, with text, images, links, bibliography, lectures, and live interactions on Webex, Zoom, Google Meet, etc. Everything I do for both universities has to be capable of being accessed and checked. Then there are exhibitions, both current and in the preparation (or waiting) stage, applications, and correspondence (that’s what I like least of all, since I find writing emails exhausting).

AJ: You have a personal exhibition about to open at a gallery in Bucharest in which you are showing some new series of works. I’d like you to tell me about this exhibition and the works in it. But I’d also like to ask you to tell me about the series of works you did in the Metro at the beginning of the 1990s… I feel they are as much de actualité now as they were then, even though they may seem “exotic” today.

IK: I was meant to have been opening a personal exhibition at the Anca Poterasu Gallery this April – one that I have been planning and discussing at length for a year and a half with Anca and with Cristina Stoenescu, the curator. But it has been postponed until the beginning of June. The works have been at the gallery since March and everything is almost ready. For the first time, I will also be presenting some short films (in digital video format); in fact, these are still a kind of stills, but ones in which there is also movement. I am extremely attached to them, which makes me nervous about the kind of reception they will receive. I was also meant to be having a personal exhibition in Ljubljana, along with some other projects, including some with you, both as an individual artist and in my capacity as a member of subREAL. All of these are currently postponed and/or on standby.

AJ: How do you see the development of photography, above and beyond the development of society as a whole?

IK: It is hard for me to answer questions about the development of photography within the confines of an article; we’re talking about a bibliography that is growing by the week and takes account of every facet of this fast-changing – due above all to developments in the technology that photography depends on – issue. The past ten years have seen the appearance and wide adoption of smartphones, with their hundreds of applications for capturing and processing images, and they have become the most popular kind of camera. This has brought about a massive change and has taken digital photography to a new level, as has the appearance and growing influence of social networking, with its emphasis on photographs.

All the courses I teach are in a way about this, about the post-photographic, post-digital or whatever we might call it era, and about the implications/consequences of the shift from analogue to digital (not merely at the aesthetic level but in particular in the realm of perception, credibility, evidential value, ethics, etc.). In relation to photography as art, to put it in a nutshell, I can see an ever-wider chasm opening up between art photography that has documenting in its DNA (photography as a means of documenting reality) and that which is done by artists for the artistic world, without any kind of integration vis-à-vis the other arts and also without any interest in relating to and continuing the major currents in the history of photography (all of which also have an element of documentation).

AJ: What was the importance of Mail Art in the 1980s-1990s? How do you relate to it today?

IK: Postal art (Mail Art) prepared me to better understand the world in which I live today, in interconnected networks, communicating with several dialogue partners at the same time. It also taught me how art can have a political dimension. From an aesthetic point of view, it whetted my appetite for using technology in artistic creation, for using not only photography but also copiers, perforators (for stamps) and franking machines (rubber stamps, embossing systems), it trained me to work in layers/photo montage, and it introduced me to the underground art of that period, which today is slowly but surely beginning to find its place in the major art museums. In brief, I believe it was the most valuable, useful and influential (for my subsequent creative work) artistic activity I undertook in the 1980s.

AJ: Please also tell me about the series of works you did in the metro at the beginning of the 1990s. I feel they are as up-to-date today as they were then, even if they may appear “exotic” to us now.

IK: The images I made for the Bucharest metro in the 1990s certainly now look like something from another world. That is actually their charm, in just the way that the ones that have been done in the metro in this time of pandemic look somewhat surrealist. I will end with a little event that occurred today, when I was writing these lines and when after two months of staying at home and being around the house I once again set foot in a metro carriage. I was shocked that the whole train was almost empty and extremely clean. I took out my camera and managed to take two photos before the guard appeared and gave me a very severe warning that I was not allowed to take photographs. He then stood there watching me all the time until I reached my destination and got off. I suppose the way the position of the forces of order has been strengthened by the current “state of emergency” made him feel more powerful and important, or perhaps he too was conscious of being under surveillance from the video cameras in the metro, which would have recorded any lack of vigilance on his part. Whatever the reason, I can tell you that this little incident left me with a bitter taste of déjà-vu in my mouth.

ROMANIAN ORIGINAL text of a discussion between Iosif Kiraly & Andrei Jecza on May 12 2020.

Andrei Jecza: Aș dori să revin la tine cu câteva întrebări, vizavi de lumea pe care probabil o privești cu alți ochi decât mine, sau decât alți artiști. Mi-ar plăcea să îmi spui ce sentiment sau sentimente te guvernează în această perioadă? Ce te bucură mai mult? Ce îți lipsește? Dacă și cum te inspiră – cred că ar fi interesant de documentat fotografic această perioadă, nu doar de incertitudine, dar și de clar-neclar, zvon-realitate… Uneori mă regăsesc într-un film absurd… Ai și tu această trăire? Ce planuri ai pentru viitor?

Lucrăm împreună la o carte. Poate fi și acest proiect un fel de indicator al normalității? Simți nevoia de a face ceva nou? Consumul artei în sine poate să se schimbe… pe un artist care a ales fotografia ca mediu predilect de expunere, cred că îl avantajeaza fantastic de bine.

Având în vedere o discuție foarte recentă, despre Mail Art, poate chiar acuma să fie momentul oportun pentru a derula acest film?

Exercițiile de “singurătate”, seria autoportretelor în atelier, au fost realizate într-o perioadă în care singurătatea era o resursă de creație, astăzi când ea devine o realitate, cum ai vedea-o transpusă în arta pe care o faci, dacă se întâmplă să simți aceeași apropiere.

Iosif Kiraly: Mi se pare o perioadă extrem de interesantă și stimulantă, pentru cercetătorii din toate domeniile, inclusiv pentru artiști. În ceea ce mă privește, nu sunt sigur că înțeleg prea bine ce se întâmplă dar intuiesc că sunt martor (ca noi toți) la ceva important, care va schimba paradigma după care funcționa lumea așa cum a ajuns ea să funcționeze în primele două decenii ale secolulului XXI.

Experiența din aceste două luni îmi întărește senzația că parcă am trăit mai multe vieți, care, deși au o anumită continuitate, sunt destul de diferite între ele, iar unele situații, personaje, stări revin în contexte și sub aparențe diferite:

– în primul rând perioada comunistă, până în decembrie1989, care acum îmi pare dintr-o altă eră, însă experiența pe care mi-a dat-o m-a ajutat ulterior să compar, să analizez și să înțeleg mult mai nuanțat anumite situații și evenimente pe care le-am trăit de atunci.

– anii 1990, sălbatici și fără legi clare, în care totul părea posibil și în care exact ca un copil am început să descopăr lumea mare, să călătoresc internațional și să experimentez arta contemporană la nivelul ei cel mai inalt, într-un mod nemijlocit.

– apoi la sfârșitul acelei perioade a pătruns internetul în viața mea, inițial îmi pǎrea ceva util mai mult pentru corespondență, dar foarte rapid avea să devină parte din cotidian, iar eu parte dintr-o rețea cu propriile ei legi la care treptat și aproape fără să îmi dau seama am consimțit și m-am adaptat, fiindu-mi astăzi greu, chiar imposibil să îmi imaginez cum am putut trăi doar offline (la fel cum generațiile dinainte au trăit fără curent electric, apă curentă, frigider, etc.). În paralel cu imersarea în “oceanul informatic” am intrat și în universul fotografiei digitale, care mi-a schimbat radical modul de lucru și raportarea la imaginea fotografică și la imagine în general.

AJ: Simți că lumea din jurul nostru se schimbă? Cum crezi că se va schimba lumea artei?

IK: Mă pregăteam să mai experimentez o nouă eră, cea a AI (artificial intelligence), despre care se vorbește din ce în ce mai mult în ultima vreme, cǎ ne va modifica din nou viața, mai profund și cu o viteză mai mare decât a făcut-o internetul. Privind cu atenție în jur, la realitatea nemijlocită dar și la ce se vede în massmedia, sunt tentat să cred că deja suntem în această ecuație și pentru inceput, în viitorul apropiat se va numi epoca post-coronavirus, în care drone și tot felul de creaturi/roboți (deja) patrulează și te avertizează să porți mască, să eviți aglomerațiile, să nu formezi grupuri mai mari de x persoane, iar telefonul (smart!) din buzunar îți trimite și el mesaje să nu ieși la anumite ore, să eviți anumite zone, să nu te uiți pe anumite site-uri, spre binele tău, bineinteles… Aceasta este doar partea superficială și vizibilă fără prea mari eforturi însă implicațiile vor fi extrem de profunde, unele fără îndoială bune, însă altele periculoase; de aceea, cred că noi cetățenii, trebuie să fim foarte atenți la toate aceste schimbări și să fim uniți ca să ne apărăm drepturile, ori de câte ori apare pericolul ca ele să fie încălcate.

Până recent credeam că cel mai important eveniment la care am fost martor și participant a fost Revoluția română din 1989. Un eveniment care a durat câteva zile sau săptămâni (depinde cum îl măsori) și a schimbat sistemul de valori și prioritățile unei țări și viețile/destinele locuitorilor acesteia.

Acum cred că experimentăm o revoluție de magnitudine globală. Sunt sigur că decenii de acum înainte vom vedea și citi filme, cărți, articole despre ce se întâmplă (mai mult sau mai puțin vizibil) în aceste luni. Chiar dacă vor mai fi și alte astfel de pandemii (dealtfel au fost unele mult mai grave în istorie), aceasta va rămâne ca prima care a avut un impact mediatic și economic de o asemenea magnitudine.

Ca și în cazul Revoluției române, care a rămas în istorie ca prima revoluție televizată, și despre care s-au spus și se vor spune tot felul de lucruri, pot să îmi imaginez peste câțiva ani sau decenii cărți sau documentare cu titluri ca “Cea mai mare manipulare din istoria omenirii” sau unele asemănătoare. Nu cred în teorii ale conspirației, care consideră oamenii ca fiind simple marionete mânuite de forțe invizibile ale râului. Cred mai degrabă în puterea fiecărui om de a modifica într-o anumită măsură istoria. Totuși, ca și în cazul revoluției române sau al diverselor crize economice, sunt multe “forțe” (persoane, grupuri, organizații, partide, corporații, etc.) care încearcă să profite și să aibă beneficii de diferite feluri, pescuind în apele tulburi ale istoriei.

Nu îmi dau seama ce va rămâne bun și ce rău după acesta perioadă. Probabil preocuparea mai accentuată, la nivel global, pentru igienă ar putea fi benefică. Dacă însă aceasta capătă forme exagerate și obsesive, iar copiilor și adolescenților li se induce ideea că apropierea fizică de colegi și prieteni ar putea fi periculoasă, cred ca poate fi o direcție greșită. Este deja un fenomen îngrijorător, detaliat în cărți și articole de educație și psihologie că acești tineri nativi digitali, (networkers, youtubers, instagramers), preferă relațiile online ca fiind mai comode (comunicarea prin prescurtări și emoticoane este mai ușor de deprins decât efortul de a purta o discuție prin fraze articulate, susținută față-în-față de gesturi și expresii care să accentueze sau nuanțeze ideile transmise. Dacă opțiunea online va primi o justificare oficială ca fiind mai “safe”, pe termen mediu și lung va justifica și încuraja auto-izolarea, ceea ce poate fi fatal pentru o societate.

În ce mă privește, am fost și eu, ca toata lumea, afectat și uneori deprimat sau nelinistit dar faptul ca aveam foarte multe proiecte începute, care așteptau să mă ocup de ele, cred că a făcut să trec oarecum mai ușor prin această perioadă. La fel și faptul că am petrecut în aceste luni mai mult timp alături de familie. Într-un fel a fost o încetinire benefică deoarece în ultimii ani am început să am senzația că mă aflu într-un carusel care se învârtește tot mai repede și nu mai pot să-l opresc.

Pe de altă parte, multe activități transferate în mediul online au devenit mult mai cronofage decât au fost când s-au desfășurat în mod normal, în spațiu fizic.

De mulți ani m-am obișnuit deja să îmi negociez timpul și energia între diferite activități care se întâmplă aproape simultan, pe mai multe planuri. Activitatea de artist, cu care sunt (și mă onorează să fiu) de obicei identificat, îmi consumă din păcate doar un procent minuscul din timp (mă refer la creația propriu-zisă, nu la realizarea și organizarea expozițiilor); mi-ar plăcea să-i ofer mult mai mult timp și tot sper că va veni acel moment. Dar nu mă plâng, deoarece și celelalte activități în care sunt implicat le fac cu plăcere. Desigur, procesul creativ funcționează, scanează și chestionează în continuu realitatea chiar și când fac altceva (ca un program care scanează hard-discul și informațiile unui computer în timp ce utilizatorul scrie sau prelucrează imagini pe același computer). Partea educativă îmi consumă cel mai mult timp. Sunt “full time” profesor la UNARTE unde țin un curs la licență, unul la Master anul I, altul la Master anul II (la ambele am studenți din toată școala, nu doar de la departamentul Fotografie și imagine dinamică), apoi sunt coordonator de proiecte pentru câțiva studenți de la Master I și II (FID), de asemenea, tot la UNARTE sunt coordonator de doctorate; pe lângă acestea, țin un curs la un master de Studii Vizuale la Facultatea de Științe Politice din SNSPA, pe lângă acest curs am și acolo studenți cărora le coordonez lucrările de master. De asemenea, susțin cursuri de scurtă durată (workshops), prelegeri, coordonez diferite proiecte de cercetare care și ele implică studenți dar și profesori și specialiști din și din afara școlii, etc. Odată cu trecerea în sistem online, toate acestea îmi solicită de câteva ori mai mult timp decât înainte deoarece toate trebuie mult mai bine organizate și urcate pe diferite platforme online, texte, imagini, link-uri, bibliografie, prelegeri și discuții directe, în timp real pe Webex, Zoom, Google Meet, etc. Toate activitățile din cadrul ambelor universități trebuie să poată fi accesate și verificabile. Apoi expoziții în curs și în pregătire (sau așteptare), aplicații, corespondență (asta îmi place cel mai puțin deoarece mă consumă foarte mult: să scriu e-mail-uri).

AJ: Ne aflăm în ajunul unei expoziții personale la o galerie din București, expui seriile noi de lucrări, mi-ar plăcea să îmi povestești despre această expoziție și despre lucrări – aș dori, însă, să te rog să îmi povestești și despre seria lucrărilor realizate în metrou la începutul anilor 90… simt că ele sunt la fel de actuale și astăzi, cum erau atunci, chiar dacă astăzi ele pot să pară “exotice”.

IK: În aprilie trebuia să deschid o expoziție personală la Galeria Anca Poterașu, pe care am plănuit-o și discutat-o îndelung încă de acum un an și jumătate cu Anca și Cristina Stoenescu, care este curatoarea expoziției. Dar s-a amânat pentru începutul lunii iunie. Lucrările sunt din martie la galerie, totul este aproape gata. Pentru prima data voi prezenta și câteva scurte filme (în format digital video), de fapt tot un fel de cadre fixe ca și fotografiile, dar în care există mișcare. Sunt foarte atașat de ele și din această cauză am emoții la modul în care vor fi receptate. De asemenea trebuia să mai am o expoziție personală la Ljubljana precum și alte proiecte dintre care unele chiar împreună cu tine, atât ca artist individual cât și ca membru în subREAL. Toate sunt deocamdata amânate și/sau în stand-by.

AJ: Cum vezi evoluția fotografiei, dincolo de evoluția întregii societăți?

IK: Mi-e greu să-ți răspund în cadrul unui articol despre cum văd eu evoluția fotografiei; e o bibliografie ce crește de la o săptămână la alta, care întoarce pe toate fețele această chestiune ce are o dinamică așa de mare (dată în primul rând de evoluția tehnologiei pe care o implică fotografia). În ultimii 10-15 ani au apărut și s-au răspândit telefoanele inteligente (smart phones) împreună cu sutele de aplicații aferente pentru captarea și prelucrarea imaginilor și au devenit cele mai populare aparate foto. Aceasta a creat o schimbare majoră și a dus fotografia digitală la un alt nivel, la fel ca apariția și creșterea influenței rețelelor sociale care implică din plin fotografia. Toate cursurile mele sunt cumva despre asta, despre epoca post-fotografică, post-digitală sau oricum am numi-o și despre implicațiile/consecințele pe care transferul de la analog la digital le are (nu doar la nivel estetic ci mai ales la nivelul percepției, credibilității, juridic, etic, etc.). În ce privește fotografia ca artă, pot spune într-o frază că observ o prăpastie din ce în ce mai mare care se căsca între fotografia de artă care are în ADN-ul ei documentul (fotografia ca mijloc de documentare a realității) și cea care e făcută de artiști pentru lumea artistică, fără nici un fel de complex față de celelalte arte dar și fără nici un interes de a se raporta la și a continua marile direcții din istoria fotografiei (toate având și o dimensiune documentară).

AJ: Ce importanță avea Mail Art în perioada aniilor 80-90? Cum te raportezi astăzi la ea?

IK: Arta poștală (Mail Art) m-a pregătit să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc astăzi, în rețele interconectate între ele, comunicând cu mai mulți interlocutori în același timp. M-a învățat de asemenea cum arta poate avea o dimensiune politică. Din punct de vedere estetic mi-a deschis un apetit pentru folosirea tehnologiei în creația de artă, pentru folosirea fotografiei dar și a copiatoarelor, perforatoarelor (pentru timbre) și a mașinilor de inscripționat (ștampile, timbru sec), m-a antrenat să lucrez în straturi/foto montaje, m-a introdus în arta underground din acea perioadă, ce astăzi începe să-și găsească încet dar sigur locul în marile muzee de artă. Pe scurt, cred că a fost cea mai valoroasă, utilă și influentă (pentru creația mea ulterioară) activitate artistică pe care am avut-o în anii 1980.

AJ: Te rog să îmi povestești și despre seria lucrărilor realizate în metrou la începutul anilor 1990. Simt că ele sunt la fel de actuale și astăzi cum erau atunci, chiar dacă astăzi ele pot să ne pară “exotice”. 

IK: Desigur, imaginile pe care le-am făcut în anii 1990 în metroul bucureștean par acum din altă lume. Acesta e și farmecul lor, exact cum și cele din metroul din epoca pandemiei par oarecum suprareliste. Închei cu o mică întâmplare petrecută astăzi, când scriu aceste rânduri și când după două luni de stat acasă și în jurul casei am pășit din nou într-un vagon de metrou. Am fost șocat că întreg trenul era aproape gol și extrem de curat. Am scos aparatul foto și am apucat să fac două fotografii după care m-am trezit cu gardianul metroului care m-a atenționat foarte sever că nu am voie să fotografiez și care după aceea a stat și m-a privit întruna până când am ajuns la stația de destinație și am coborât. Cred ca această întărire a forțelor de ordine data de “starea de urgență” în vigoare l-a făcut să se simtă mai puternic și important, sau, la rândul său știe că e supravegheat de camerele video din metrou care documentează că nu este destul de vigilent. Oricare ar fi cauza, pot să-ți spun că micul incidental mi-a produs un amar sentiment de deja-vu.